E seară. În partea stângă a scenei se află un stâlp de telegraf. În stânga scenei se află semnul unei stații de autobuz și o bancă. Îmbrăcat cu haine și o pălărie ponosite, cu un singur pantof, Estragon încearcă să își dea jos și celălalt pantof.
Cu o ținută asemănătoare, Vladimir intră cu o trompetă de jucărie. Lucky, cu un lanț în jurul gâtului și Pozzo, ținând lanțul, apar pe scenă ca în piesa lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Dar lor li se alătură două tinere recepționiste și o femeie în vârstă cu un set de croșetat. Apoi, un bărbat pe nume Godot sosește cu o umbrelă și se prezintă brusc recepționistelor, spunând ”Eu sunt Godot.”
Sosirea sa este prea abruptă ca să fie recunoscut ca fiind Godot. Din acel moment, de fiecare dată când are ocazia, le spune lui Estragon și Vladimir că el este Godot, dar ei nu reacționează niciodată așa cum se așteaptă el.
Fără îndoială, Godot ”a sosit în sfârșit”, dar nimic nu se schimbă odată cu sosirea sa. Nu se produce nici o întâlnire dramatică. Piesa este o comedie bufă – mult mai comică decât originalul semnat de Beckett.
Spectacolul surprinde prin această montare îndrăzneaţă viziunea critică a lui Minoru Betsuyaku asupra societăţii actuale. Betsuyaku, întemeietorul Teatrului Absurdului în Japonia, a scris această piesă strălucită pentru care a fost premiat în 2008, ca un omagiu adus lui Beckett.
