În această viziune regizorală, „politicianul“ Leonida a înlocuit tribuna politică/cafeneaua cu odaia modestă dintr-o mahala bucureşteană, auditoriul fiind format dintr-o singură persoană: Efimiţa. Aici soţia nu mai este femeia matură, cu umor, care-i înţelege balivernele, mai mult dintr-o datorie conjugală, ci o tânără care-l priveşte cu veneraţie şi infinită iubire.
La începutul poveştii, Leonida este un bărbat măreţ, iar la sfârşit, un iepure fricos, speriat la culme de infernul de afară, care, pentru Efimiţa e „revuluţie“, pentru Leonida „reacţiune“, iar pentru Safta, un „obicei mitocănesc“, când, de fapt, este o simplă petrecere, ce-i drept, cam zgomotoasă, de lăsata Secului.
Regia: Claudiu Pintican
