O simfonie în alb ar putea fi numită pe scurt această livadă, întrucât spectacolul e inundat într-o mare de alb: alb-transparente sunt perdelele, care creează spaţii de joc, albe sunt petalele florilor scuturate ale livezii de vişini, împrăştiate atât pe scenă cât şi pe puntea ce pătrunde în sală, pe culoarul central. Albe sunt şi scaunele pe care spectatorii se află aşezaţi, fiind făcuţi părtaşi ai sfâşierii sufleteşti a personajelor cehoviene.
(Acesta este motivul pentru care regizorul sugerează spectactatorilor să încerce o variantă de vestimentaţie pe tonuri de alb)Pata de culoare întunecată este Lopahin, omul materiei, trăind cu o jumătate din sine în lumea oamenilor practici, îmbogăţiţi, şi cu cealaltă, în lumea livezii, a frumosului gratuit.
Livada reprezintă melancolia, trecutul, liniştea lumii tradiţionale, o anumită acalmie, armonia dintre om şi natură, pentru care e străină şi stranie în acelaşi timp atitudinea modernă, de comerciant, a lui Lopahin. Livada aparţine trecutului pierdut; este livada morţilor. Această livadă reverberează sunete, zgomote, nostalgii şi deziluzii care ne vorbesc şi nouă astăzi, mai mult decât oricând.
Premieră 27 aprilie 2014, Teatrul Naţional Lucian Blaga Cluj-Napoca
Regia: Roberto Bacci
