Preiau aici ideile cele mai importante din relatarea facuta de Evenimentul Zilei:

Foarte mult mi-am dorit să rămân gravidă, am încercat cu tratamente... în zadar. Anii s-au scurs, medicii mi-au spus că sunt sterilă, noi ne-am resemnat, aveam deja o fetiţă de 10 ani, iar acum o jumătate de an, după zece ani, s-a întâmplat ca imediat după moartea soacrei mele să aflu că sunt însărcinată. Nu mi-a venit să cred, era un miracol. Când am ajuns în seara aceea acasă, fiica şi soţul dansau de bucurie, mai ales că fata îşi dorise dintotdeauna un frate, ea şi acum, mare, suferă de singurătate.

Medicul mi-a recomandat un triplu-test care a arătat o suspiciune de sindrom Down şi m-a sfătuit să fac amniocenteza care să confirme sau să infirme. Am întrebat dacă pot să o fac gratuit acolo şi mi-a spus că nu. Când am aflat cât costă (2.000 de lei), am început să batem maternităţile, am trimis cereri peste cereri dacă putem să facem amniocenteza gratuit, dar peste tot ni s-au trântit uşile în nas.

Ajunsesem în luna a şasea când mă sună soţul că a găsit un articol în "Evenimentul zilei" despre Laboratorul Genetic Lab care face o amniocenteză gratuită femeilor cu venit minim. Am trimis actele şi o scrisoare, deşi am fost sceptică că mă vor alege. A doua zi deja mă programaseră. Am sunat la clinică, mi-au zis că rezultatele sunt gata, dar nu mi le pot spune prin telefon. Îmi face rău să retrăiesc momentul când ne-au pus diagnosticul pe masă.

Două zile de la aflarea diagnosticului nici nu ne-am vorbit, ne luam în braţe şi plângeam. Am ştiut de la început că e păcat să luăm viaţa copilului, dar nu am făcut nimic fără voia Domnului. Epuizaţi, am cerut binecuvântarea duhovnicului, care ne-a sfătuit ori să mergem mai departe cu sarcina, ori să fac întrerupere.

Este uşor să critici din birouri, dar nu cred că mă poate critica o mamă, pentru că dacă voiam să iau viaţa acelui copil, nu aşteptam şase luni. Şi atunci m-am interesat ce înseamnă un copil cu sindromul Down, am auzit cazuri şi cazuri de copii, alţii care mor devreme, alţii care o duc până la 50 de ani.

Un copil bolnav are nevoie de îngrijire, e dependent de părinţii lui toată viaţa, e dat la o parte de societate, e stigmatizat, nu se poate bucura de viaţă. Ce viitor poate avea un astfel de copil? Îmi pare rău că nu am putut să fim eroii pe care îi dorea lumea... Dar să nu credeţi că nu am luat în calcul toate posibilităţile.

Cu ajutorul celor de la Genetic Lab, am fost programată pentru avort la Maternitatea Giuleşti. Şeful de secţie mi-a vorbit înainte zece minute. Mi-a spus că sunt pe mâini bune cu domnul Tarek. Medicul Tarek mi-a administrat două injecţii care să-mi declanşeze naşterea. Era ora 14.00. La început, şi medicul, şi asistentele veneau să mă întrebe cum mă mai simt, dar a venit noaptea, toţi s-au dus la culcare, au început contracţiile şi stările de rău. Fetele din salon voiau să doarmă, au plecat în alt salon, m-au lăsat singură. Am strigat asistenta şi i-am cerut să-l anunţe pe medic, dar, din acel moment, am rămas singură.

Nici măcar nu eram într-un sală de naşteri, eram într-un salon ca pe vremea lui Ceauşescu, cu paturi vechi, cu noptiere de fier ca la închisoare, cu pereţii care parcă se prăbuşeau peste mine şi o linişte incredibilă. Doar eu ţipam, mugeam. Nu avem niciun dispozitiv, nici măcar telefon în cameră. L-am sunat pe soţul meu şi la 12 noaptea, şi la 2, şi la 4 şi la 5, continuu îl sunam. Iar la 5 dimineaţa s-a întâmplat totul. Mi s-au rupt membranele şi atunci i-am zis că nu se mai poate, să vină. A trecut de paznici, unul dintre ei a urcat după el în salon şi a privit în timp ce soţul meu a scos copilul. Era plin de sânge. Şi pentru el, cât e de puternic, a fost un şoc teribil. Iar medicul era în uşă, apăruse din senin. Era speriat. Atunci mi-a mărturisit că e musulman şi nu putea să intervină, că nu-i dă voie religia. În acel moment, am cerut copilul lângă mine. Când au tăiat cordonul ombilical, copilul a început să plângă, mai încet, că era mic, dar i-am auzit plânsul şi am simţit-o când a mişcat lângă piciorul meu.

Simt că nu am făcut nimic fără binecuvântarea preotului, simt că nu am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu, că mi-am trimis copilul în Rai şi nu l-am lăsat în iadul care îl păştea aici.