Gandul ma uimeste din nou. Printre tonele de articole care "cersesc" click-uri, se poate gasi si o "nestemata" precum "Împăratul e gol. Guvernul Ponta trăieşte la televizor şi asta îi ocupă tot timpul" publicat de Anca Simina. Nu e usor sa ajungeti la articol, pentru ca nu duce catre el niciun titlu de genul "Ce s-a intamplat dupa ce" / "Uite cine va" / "Vezi de ce s-a", etc. Va invit sa-l cititi, apoi sa hotarati daca mai exista vreo speranta in ceva. Eu am indoieli ca ar mai exista :)

Am început dăunăzi un experiment. Admit, fără prea multă încredere şi fără un calcul precis, îndelung premeditat. Am vrut să demonstrez că Guvernul lucrează. Că o face tihnit, aşezat, fără să epateze cu marile realizări, aşa cum ni se spune, prin reprezentanţii naţiei, zi de zi.

M-am proţăpit, cu acest gând, în Parlament, în faţa unor uşi - căci uşa, scările sau pupitrele goale au devenit, de când cu posturile la care se transmite mereu ceva uluitor din faţa lor, linia de demarcaţie, în geografia puterii, între noi şi ei. I-am aşteptat acolo, cu servietele lor târâite de umbre cocoţate în stratosferă pe valul misiunii încredinţate, cu aerul lor de dumnezei, de invincibili, de vindecători ai rănilor vechi, de justiţiari, de recuperatori ai banilor dispăruţi  în mâinile mentorilor lor, cu mina preocupării înşurubată pe tâmple.

Experimentul era simplu. Aveam să îi întreb, fără agresivitate şi fără a întinde capcane ce soluţii au, în ministerele lor, pentru angajamente pe care şi le-au luat faţă de FMI.  Aveam să le cer explicaţii simple strict despre decizii de care se feresc, deşi intră în fişa postului lor de ministru. Ei urmau să răspundă civilizat şi cu argumente, eu să recunosc că au măcar un plan.

Primul s-a nimerit să fie Daniel Chiţoiu. Ministrul Finanţelor rămăsese restant cu o explicaţie obligatorie: cum va lărgi taxarea pentru asigurări sociale dacă, aşa cum spune, nu va reţine contribuţii pentru sănătate şi pensii niciunei noi categorii, scăzând nesemnificativ CAS-ul? “Pur şi simplu”, mi-a răspuns încurcat, cu capul răsucit în altă parte, fără ţintă, gata să se împiedice, să cadă pe scările de marmură între cabluri tv. “Cum?”, am mai avut o tentative tardivă, alergându-l printre uşi, în timp ce căuta salvarea – sala de plen, teritoriu păzit, interzis nouă, permis lor. “Am fost foarte clar!”, a scrâşnit parcă speriat, dispărând.

A doua încercare am făcut-o cu ministrul Muncii. În locul Marianei Câmpeanu cea cu aerul de bunicuţă împăciutoare cu care invadează zilnic ecranul, pe holurile Parlamentului păşea apăsat un personaj obosit să-şi mai ascundă aroganţa. Îi cer permisiunea de a-i adresa o întrebare, avertizând-o că mă preocupă bugetul pentru pensii. “Nu”, mi-o taie tranşant, în timp ce, cu faţa schimonosită de dispreţ, se întoarce spre taraba de fotografii oficiale la care venise să se vadă în oglindă. Cealaltă oglindă, în faţa căreia se aşază benevol, atunci când camerele televiziunilor prietene o înconjoară întrebând-o orice – despre viaţa grea a oamenilor, despre nenorocirile predecesorilor, despre câinii maidanezi – mai puţin despre ministerul de care răspunde. Cu o privire severă şi, pe tonul de admonestaţie pe care şi-l ascunde bine la televizor, începe să ţipe când pun la îndoială că are vreun proiect în minister. Pe contul său de Facebook, în schimb, doamna ministru are timp de “declaraţii”. Mai ales dacă e vorba despre serbarea de la Ţebea, una din atribuţiile sale în Guvern, fără îndoială: “Un singur lucru vreau să transmit celor prezenţi: Staţi drepţi în faţa lui Dumnezeu, nu vă plecaţi în faţa nimănui pentru că acesta este spiritul pentru care a luptat şi s-a sacrificat Avram Iancu”. Chapeau!

Ministrul Radu Stroe nici nu se oboseşte să se întoarcă. “Nu”, răspunde cu spatele, dinainte să afle cine ce vrea de la el. O oră mai târziu ţâşneşte parcă pe furiş pe holul lung, spre locul în care nu intră decât o persoană. Îl alerg fără speranţă, bâiguindu-i ceva despre câteva primării care stau de luni de zile fără primari şi fără bugete, în care nu se bate nici măcar un cui pentru că inclusiv ministrul de Interne ignoră, încălcând o lege, cererile prefecţilor de a organiza alegeri. Fapt confirmat în scris, de ministerul său. “Nu mă ocup eu de aşa ceva. Când mă voi ocupa…”,  ridică din umeri în zbor fără oprire.

“Primar/ primari, s.m.” pare să fie însă unul din cuvintele cheie la care ministrul Liviu Dragnea se înduioşează. Tactica funcţionează, ministrul administraţiei e ochi şi urechi, în timp ce batem holul cu paşi egali. “Le facem!”, mă asigură şi dă să evadeze lăsănd în urmă un zâmbet. “Când?”, mă ambiţionez. “Aţi depăşit de câteva luni termenul din lege”. Paşii se grăbesc, mâna lui Liviu Dragnea îmi petrece cotul gata să-mi câştige bunăvoinţa şi încrederea.  “Nu ştiu să spun acum”, şopteşte printre uşi, cu grijă ca memoria reportofonului să nu capteze şovăiala.

Pe Victor Ponta îl aştept minute în şir să se războiască în faţa camerelor şi apoi să anunţe împăcarea cu Crin Antonescu, să facă glume ieftine şi să trimită pe piste false, să joace impecabil piesa implicării şi să-şi împartă ironiile ziariştilor care îl calcă pe nervi. După o lungă aşteptare, îndrăznesc. Îl întreb despre taxe. Cum va extinde baza de impozitare pentru asigurările sociale - o anunţase cu câterva minute mai devreme la tribună, cu aerul preocupării - şi cum se va aplica taxarea diferenţiată pe proprietate. Răspunsul e scurt: “Vă va explica domnul Chiţoiu. Vă pup, pa!”

Am văzut, în toţi anii de dinainte, pe aceleaşi holuri, exemple nenumărate de ipocrizie, de ticăloşie, de incompetenţă, de inadecvare. Le-am luat ca pe nişte dovezi în plus ale unor boli vechi ale unei Românii deseori hidoase, cu politicieni constipaţi care îşi ascund incompetenţa prin agresivitate, obişnuiţi să se califice la locul de muncă şi am tot aşteptat evoluţia. Nu-mi amintesc însă vreun moment în care să fie la fel de evident că spaţiul public s-a umplut până la refuz de vorbe goale, de anunţuri de intenţie care nu ajung să fie fapte, de  false certuri şi aşa-zise împăcări, de “ştiri” despre ce se spune şi nu despre ce se face. Că împăratul e gol şi incapabil să o recunoască.

De sub trena lui invizibilă, nişte trepăduşi au reuşit însă, chiar şi în ţara în care devine tot mai greu să deosebeşti adevărul de munciună, să distingă nişte realităţi să să le pună în plicul adresat doamnei Christine Lagarde: „România continuă să fie vulnerabilă la şocuri externe şi la tulburări pe pieţele externe de capital”, are „venituri slabe şi presiuni pe cheltuieli din ce în ce mai mari”, "împrumuturile neperformante au crescut cu 20% faţă de 2011", iar „arieratele au început să crească din nou în administraţia centrală”.

Mai aşteptaţi soluţii?