I. Cu imima plină de lumină,
Tu mi-ai deschis porțile întunericului,
Și mai făcut să merg pe sticle sparte
Către iubirea ta ce în colț- de univers,
Așezată pe o pană, mă aștepta
Flămândă, tristă și temătoare, 
Acoperită cu aripi imaginare- de spini- 
Ținând-o captivă în singurătate...

II. Când am ajuns, i-am dat viata,
Și cu ea blând m-am îmbrățișat,
Și aripile de spini le-am rupt ...
Iar universul în ceară de lumânări s-a prefăcut
Și, atunci, în unicul nostru moment
Am evadat pe o rază de lumina,
Ce ardea cu flăcări mari- teribil;
Și fără să ne pese de durere,
Cu tălpile goale și reci am urcat,
Iar inima din noi s-a topit
Si s-a scurs precum lava,
Peste tot universul de ceară,
Topindu-l și transformându-l într-o mare baltă
Ce s-a întărit și pe veci așa a rămas...

III. Când am ajuns sus, în a iadului adâncime,
Unde toate păcatele ne erau iertate,
Iar ingerii, întunecați și răi, ne cântau
Și flori albe de jos, peste noi se așterneau,
Am înțeles că aici ne este locul,
Unde putem fii monștrii,
Fără a mai trebui să ne deghizam în zei,
Și să ne prefacem ca durerea-i fericire...